O femeie de 25 de ani a fost omorâtă cu pietre, în plină stradă într-unul dintre cele mai rafinate orașe ale Pakistanului, Lahore. Crima a avut loc sub privirile soțului ei și a numeroși trecători care au asistat pasiv la întreg incidentul.
Nu mai puțin de 20 de persoane, toate rude ale femeii, au dus la capăt tragedia, în numele răscumpărării onoarei familiei. Tânăra stricase bunul nume al clanului, căsătorindu-se, fără consimțământul lor, cu altă bărbat decât cel care îi fusese „hărăzit” de către rude.
Farzana Parveen, așa cum se numea femeia, fusese logodită, timp de trei ani, cu un bărbatul acesta, aflat la a doua căsătorie. S-au căsătorit și, la trei luni distanță, părinții ei i-au acuzat soțul de răpire.
Tatăl a privit, în timp ce rudele o loveau cu pietre, iar ea striga după ajutor. Într-un final, a căzut moartă.
Cuplul se afla la judecătoria din Lahore pentru a contesta răpirea și a dovedi că femeia consimțise la căsătorie. La ieșirea din judecătorie așteptau însă rudele înfuriate, înarmate cu bolovani și cărămizi luate de la un șantier din apropiere. Tatăl Farzanei a stat nemișcatși a privit, în timp ce rudele o loveau cu pietre, iar ea striga disperată după ajutor. Într-un final, a căzut moartă. Tânăra era însărcinată în luna a treia.
Iubirea a contat ultima
Cazul a stârnit indignare internațională și a realimentat apelurile pentru încetarea crimelor „de onoare”. Acest fenomen odios este cauza morții a circa 1.000 de femei pakistaneze, în fiecare an, susține Fundația Aurat, care militează împotriva crimelor de onoare.
Autoritățile sunt acuzate că nu urmăresc penal astfel de cazuri, iar dacă se implică, statul e adesea milos față de cei acuzați de ucidere.
Puțini dintre cei acuzați că ar fi comis astfel de crime sunt judecați și condamnați pentru faptele lor, fiindcă practica juridică apelează deseori la o interpretare extrem de favorabilă lor a Shariei (legea islamică). Legea permite, de pildă, exonerarea unui criminal, dacă rudele apropiate ale victimelor îl iartă. Această breșă legală a dus însă la cazuri în care familia criminalului să plătească „bani pentru sângele” vărsat, pentru a-și putea achita ruda.
O dezvăluire șocantă făcută azi de The Guardian este că și soțul Farzanei, Mohammad Iqbal, a fost unul dintre acești criminali achitați în baza unui compromis cu familia victimei. El a mărturist că și-a strangulat prima soție fiindcă era îndrăgostit de Farzana și voia să se căsătorească cu ea.
Mai mult, în pledoaria sa împotriva familiei femeii, Iqbal acuza că numai el avea dreptul să exercite o astfel de pedeapsă asupra Farzanei, fiind ruda lui cea mai apropiată. O mărturisire care exclude orice urmă de romantism a la Romeo și Julieta din această poveste.
Aplicarea Shariei fără Sharia
Cazul Farzanei mai are o particularitate care vorbește împotriva sistemului juridic din Pakistan. Deși Sharia – care se întrepătrunde masiv cu legea de stat – permite lapidarea femeilor adulterine și a celor promiscue, Farzana nu se încadra la niciuna dintre categorii, ceea ce arată că autoritățile care, potrivit unor surse, au fost de față la crimă, dar nu au intervenit s-au disociat chiar și de Sharia.
Activiștii pentru drepturile umane au reclamat că în condițiile în care este evident că uciderea nu a avut loc din impuls, ci a fost premeditată de întreaga familie, autorităților li se impune o decizie. „Fie să continue pe drumul talibanizării, fie să o apuce pe drumul legii,” acestea ar fi opțiunile, potrivit lui Zohra Yusuf, președintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Pakistan.
Talibanizarea Pakistanului
Dubla crimă petrecută în fața judecătoriei din Lahore pare un alt caz de extremism islamist, care pontează negativ din reputația globală a religiei musulmane. Judecând din confortul unui fotoliu occidental (sau cel puțin european) e ușor să crezi că adeziunea pakistanezilor la forma extremistă a islamismului a fost o alegere liberă. Una nefericită, desigur, și probabil bazată pe o educație deficitară dintr-o țară săracă, dar una liberă.
Gândind astfel ignorăm însă un caleidoscop de aspecte care, odată cunoscute, ne-ar alimenta mai degrabă umilința, nu sentimentul de superioritate. În fața acestui complex de factori cărora noi, ca europeni, nu am fost nevoiți să le facem față, nici chiar sub mult-blamata stăpânire otomană, acțiunile extremiste nu mai par atât de greu de înțeles.
Talibanismul s-a infiltrat în Pakistan ca un răspuns la o criză de leadership, care persistă de la moartea lui Muhammad Ali Jinnah – supranumit și Quaid-e-Azam („Liderul iubit”) – până astăzi.
Dezvoltarea disproporționată a regiunilor țării și atitudinea indiferentă a elitelor față de nevoile claselor defavorizate a cultivat resentimentul social, susține analistul Asif Haroon Raja, într-un editorial pentru Pakistan Observer.
Diviziunea sistemului educațional care a general oportunități inegale pentru dezvoltare socială a fost, la rândul ei, un factor cu influență profundă pentru climatul actual din societatea pakistaneză.
Afectat de războiul din Afganistan, Pakistanul nu a avut până astăzi răgaz să refacă ruinele lăsate în urmă de forțele sovietice. Societatea s-a radicalizat într-un mediu în care armele circulă liber, iar drogurile de proveniență afgană sunt la ordinea zilei.
Apoi, sancțiunile aspre pe care americanii le-au aplicat Pakistanului (sub amendamentul Pressler) acuzat de proliferare nucleară au lovit dur în economia țării și au hrănit ura pakistanezilor față de americani, deschizând în același timp ușa fanatismului și militarismului.
Islamul – primul acuzat, ultimul vinovat
Pakistanul este, alături de Arabia Saudită și de Emiratele Arabe Unite, unul dintre cele doar trei state care au recunoscut legitimitatea diplomatică a regimului taliban. În 5 ani, cât au fost la putere în Afganistan, până când au fost înlăturați de americani (în 2001), talibanii au avut suficient timp să contagieze cu viziunea lor Pakistanul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite (singurele trei state care îi recunosc legitimitatea politică).
Modelul impunerii fundamentalismului islamic confundat cu politica de stat a prins în aceste state, perpetuând practici precum oprimarea femeii (căreia i se interzic libertăți precum accesul la educație), dar și controlul bărbaților musulmani (cărora le este interzis accesul la activități tolerate de alți musulmani – privitul filmelor, al televiziunii, aplaudarea în timpul sporturilor).
O lectură fascinantă privind talibanizarea Pakistanului este studiul lui Robert G. Wirsing, Political Islam, Pakistan, and the Geo-Politics of Religious Identity.
Pakistanul are dileme foarte specifice, mundane și a le sublinia mai degrabă pe acestea decât implicarea religiei islamice ar fi mult mai potrivit.
Pakistanul are dileme foarte specifice, mundane (cum ar fi rivalitatea privind resursele sale de petrol, accesul limitat la apă potabilă, vulnerabilitatea granițelor sale, impracticabilitatea drumurilor, ș.a.) este de părere Wirsing, și a le sublinia mai degrabă pe acestea decât implicarea religiei islamice ar fi mult mai potrivit.
Miza e simplă. Demonizând islamul sau transformându-l într-un „agent al morții”, riscăm să încercăm să rezolvăm o problemă pornind de la date greșite.
