Un nou raport a pus sub semnul întrebării afirmațiile Marocului privind toleranța religioasă, argumentând că legile referitoare la respectarea Ramadanului, înmormântare și convertire continuă să limiteze libertatea religioasă în ciuda protecțiilor constituționale.
Raportul, „Libertatea religioasă în Maroc”, a fost scris de Kam Billings, Rebekah Belonga, Claire Lee și Cianna Jones de la Centrul pentru Justiție Globală al Universității Regent, cu analiză juridică realizată de Colton Grellier de la International Christian Concern.
Acesta examinează legislația marocană alături de obligațiile țării în temeiul acordurilor internaționale privind drepturile omului, în special al Pactului internațional privind drepturile civile și politice (PIDCP).
Constituția Marocului din 2011 identifică islamul drept religie de stat, dar, conform articolului 3, „garantează tuturor exercitarea liberă a credințelor”.
Cu toate acestea, autorii susțin că acest angajament este slăbit de alte legi și practici care favorizează islamul și restricționează exprimarea credinței în afara cadrului religios dominant al țării.
Raportul descrie ceea ce numește o „decalaj persistent și deliberat între garanțiile formale și realitățile trăite”, argumentând că acest lucru este evident în special în legile care reglementează Ramadanul, convertirea religioasă și înmormântarea.
Una dintre prevederile examinate este articolul 222 din Codul penal al Marocului, care incriminează încălcarea publică a postului Ramadanului de către o persoană „despre care se știe că aparține religiei musulmane” fără o scutire acceptabilă din punct de vedere religios.
Infracțiunea poate duce la o pedeapsă cu închisoarea de până la șase luni, precum și la o amendă, dar, potrivit raportului, formularea creează incertitudine cu privire la cine poate fi considerat musulman, în special în cazul în care o persoană s-a convertit la o altă religie sau nu se mai identifică cu islamul.
Autorii pun sub semnul întrebării cât de „amploc” este aplicată în practică cerința ca nerespectarea să fie publică sau „aparentă”, argumentând că percepțiile din cadrul comunității unei persoane pot deveni mai semnificative decât propria identitate religioasă declarată.
Articolul 220 din Codul Penal este, de asemenea, criticat. Această prevedere incriminează tentativele de a „zdruncina credința unui musulman” sau de a încuraja convertirea prin ceea ce legea descrie drept „mijloace de seducție”.
Raportul susține că o astfel de terminologie este insuficient de precisă și oferă autorităților o marjă considerabilă de discreție în ceea ce privește tipurile de discuții religioase, evanghelizare sau persuasiune care pot fi considerate ilegale.
Citează cazul creștinului marocan convertit Abdelmouttalib Ghaffar, ale cărui documente de identitate ar fi fost confiscate în 2019 și ulterior neînlocuite.
Practicile funerare sunt identificate ca un alt motiv de îngrijorare, raportul precizând că acestea sunt organizate în mare parte conform principiilor religioase islamice și că opțiunile seculare sunt limitate.
Deși în unele zone există cimitire creștine și europene, uneori prin intermediul unor acorduri consulare, raportul arată că accesul poate fi semnificativ mai scump decât înmormântarea într-un cimitir musulman – de 13 ori mai scump decât o înmormântare musulmană standard în unele regiuni.
Astfel de bariere financiare pot împiedica persoanele mai sărace care nu sunt musulmane și migranții să obțină aranjamente funerare în conformitate cu propriile convingeri sau cu cele ale familiilor lor. În plus, repatrierea corpului unui migrant decedat în țara sa de origine ar putea fi prohibitiv de costisitoare, lăsând unele familii cu puține alternative realiste.
Raportul evaluează legile Marocului în raport cu articolul 18 din PIDCP, care protejează libertatea de gândire, conștiință și religie, inclusiv libertatea de a adopta sau de a schimba o religie sau o credință. Marocul a devenit parte la acest pact în 1979.
Restricțiile privind practicile religioase sunt permise în temeiul PIDCP doar în circumstanțe limitate și trebuie să fie „prevăzute de lege, necesare, proporționale” și îndreptate către un scop legitim, cum ar fi siguranța publică sau protejarea drepturilor altora.
Bazându-se pe deciziile Comitetului ONU pentru Drepturile Omului, raportul susține că articolele 220 și 222 din Codul Penal marocan nu îndeplinesc mai multe aspecte ale acestui test. Termeni precum „seducție”, „cunoscut în mod notoriu” și „aparent” nu au „suficientă precizie”, în timp ce pedepsele penale pentru convingere religioasă pașnică sau nerespectarea publică a Ramadanului nu pot fi ușor justificate ca măsuri necesare pentru protejarea ordinii publice, potrivit raportului.
Autorii iau în considerare și alte standarde internaționale, inclusiv articolul 18 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a cărui protecție explicită a dreptului de a „schimba” religia este prezentată ca fiind fundamentală pentru garanțiile de libertate religioasă ale PIDCP și în contradicție cu legea anti-conversie din Maroc.
Raportul concluzionează că articolele 220 și 222 sunt „dificil de reconciliat” cu angajamentele internaționale ale Marocului în materie de drepturi ale omului și că prevederile funcționează mai puțin pentru a aborda amenințări reale la adresa ordinii publice și mai mult pentru a păstra „conformitatea religioasă și ortodoxia comunitară”.
De asemenea, se menționează în raport că Marocul este singura țară din Africa care nu a ratificat încă Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor.
Raportul afirmă: „Luate împreună, aceste legi și practici demonstrează un cadru juridic în care libertatea religioasă este recunoscută formal, dar limitată în mod substanțial ori de câte ori credința se abate de la identitatea islamică a statului.”
„Prin incriminarea schimburilor religioase pașnice, constrângerea respectării publice a practicilor islamice și reglementarea înmormântărilor conform clasificărilor religioase impuse, Marocul nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de PIDCP.”
„Legământul protejează nu doar dreptul de a se închina în limitele acceptate, ci și dreptul mai profund al fiecărui individ de a-și defini, exprima și trăi conform propriei conștiințe.”
