Articole XTineret

Rușinea, mărul putred din coșul culturii purităţii

Într-o cultură în care sexul are multe valenţe, dar și-a pierdut dimensiunea sacră, mișcarea purităţii a încercat să convingă tinerii să se întoarcă la idealul biblic cu privire la relaţiile sexuale. Era destul de firesc să întâmpine rezistenţă din partea societăţii, în care nu se stinseseră bine ecourile celebrării revoluţiei sexuale, dar palma cea mai grea a primit-o din interior, de la unii dintre tinerii care au aderat la principiile ei.

Iniţiată în anii ’90, mișcarea a fost un răspuns al mediului evanghelic la revoluţia sexuală din 1960-1980, dar și o reacţie determinată de teama protestantă faţă de declinul naţional al familiei americane, scrie Sara Moslener, profesor la Universitatea Centrală din Michigan.

Atunci când a lansat programele proabstinenţă, inclusiv True Love Waits (TLW), Convenţia Baptistă de Sud a crezut că bazele unei Americi creștine ar putea fi reconstruite invitând tinerii la puritate sexuală, notează Moslener, subliniind impactul puternic al mișcării: de la 200.000 de adepţi, în 1994, la câteva milioane, în următorii ani. Despre formele în care a fost promovată cultura purităţii și despre impactul ei a scris și Alina Kartman în articolul „Ciocnirea culturilor sexuale”.

Angajamentele de puritate i-au ajutat pe unii tineri să răzbească prin hăţișul tentaţiilor sexuale, dar mulţi fie și-au încălcat promisiunea, fie au încercat să o respecte cât mai tehnic cu putinţă, ocolind miezul moral al problemei.

Când dragostea (nu) mai are răbdare

„Încredinţat că dragostea adevărată așteaptă, fac un legământ faţă de Dumnezeu, faţă de mine, faţă de familia mea, prietenii mei, viitorul meu partener și viitorii mei copii, să fiu abstinent sexual până în ziua în care voi intra într-o relaţie biblică de căsătorie” – acesta era textul angajamentului pe care milioane de tineri și l-au asumat în cadrul programului True Love Waits.

Un angajament pe care mulţi l-au și abandonat de altfel, așa cum este cazul cântăreţului și actorului american Joe Jonas, care, la 14 ani, a părăsit biserica în care fusese crescut. Jonas include legământul castităţii într-un șir de concesii pe care le-a făcut de dragul părinţilor sau membrilor bisericii căreia aparţinea. O vreme a purtat chiar și un inel de puritate, dar întreaga chestiune a început să-l deranjeze atunci când formaţia sa a devenit cunoscută, iar oamenii au început să îl privească prin prisma legământului său de castitate. Uneori a primit mulţumiri de la tineri care i-au mărturisit că exemplul lui îi motivează să își păstreze castitatea premaritală, numai că Jones și-a dat seama că promisiunea sa avea un termen de valabilitate restrâns doar la perioada în care a făcut „ce credea că este mai bine” pentru a-și mulţumi părinţii și biserica.

Potrivit unui studiu din 2003, 6 din 10 studenţi care au făcut o promisiune de castitate și-au încălcat-o, iar 50% dintre aceștia recunoșteau că practicaseră sexul oral.

Un studiu din 2002 a arătat că 75% dintre americanii sub 20 de ani întreţinuseră relaţii sexuale premaritale, iar 81% dintre cei abstinenţi la 20 de ani se angajaseră în relaţii intime premaritale până la vârsta de 44 de ani. Dintre femeile care împliniseră 15 ani în intervalul 1964-1993, cel puţin 91% se angajaseră în sex premarital înainte de vârsta de 30 de ani, iar studiul concluziona că aproape toţi americanii sunt activi sexual înainte de căsătorie.

Numai 1 din 30 de americani rămâne abstinent sexual până când ajunge la altar, iar în grupurile foarte religioase, 1 din 20 respectă acest angajament.

Cifrele pot părea mici, dar trebuie privite în contextul unei culturi care este mai degrabă ostilă castităţii. Criticii mișcării au folosit însă aceste studii pentru a sublinia eficacitatea redusă a angajamentelor de castitate, iar noile dezvăluiri despre abuzurile sexuale au dat apă la moara celor care spun că, de fapt, această cultură a jucat un rol în interpretarea abuzivă a normelor legate de gen, încurajând sau tolerând abuzul asupra femeilor.

Cum se așază lianele abuzului pe trunchiul mesajelor purităţii

Cultura purităţii a acţionat ca un zid de protecţie, format din cărămizile așteptărilor morale înalte, destinat să delimiteze lumea seculară, cu pericolele ei sexuale, de mediul securizant al bisericii (evanghelic, dar nu numai), scrie Moslener.

În realitate însă, susţine profesorul, acest perimetru n-a fost lipsit de umbrele sale, cea mai persistentă dintre ele fiind devalorizarea femeilor.

Moslener studiază cazul lui Paige Patterson, unul dintre liderii proeminenţi ai Convenţiei Baptiste de Sud, fost președinte al Seminarului Teologic Baptist de Sud-vest, din orașul Fort Worth, Texas.

Concediat anul trecut, în ciuda susţinerii foarte puternice de care se bucura în rândul congregaţiei sale, Patterson a devenit foarte controversat ca urmare a declaraţiilor sale cu privire la rolul și statutul femeii. Astfel, liderul religios a fost acuzat pentru o remarcă nepotrivită cu privire la corpul unei fete de 16 în una dintre predicile sale sau pentru că a folosit exemplul biblic al lui Iosif și al nevestei lui Potifar pentru a condamna femei din mișcarea #Me too. De asemenea, într-una dintre prelegerile sale mai vechi, Patterson a povestit că a sfătuit o femeie din biserica lui să se întoarcă la soţul abuzator și să se roage pentru această problemă. Atunci când femeia a revenit la biserică având ochii învineţiţi, întrebându-l pe pastor dacă e fericit de turnura pe care o ia relaţia ei, Patterson s-a declarat „foarte fericit”, întrucât, după acest episod de violenţă, soţul s-a simţit suficient de vinovat încât să ia parte, pentru prima dată, la un serviciu de închinare al bisericii.

Megan Lively, fostă studentă la Seminarul Baptist, l-a acuzat pe Paige Patterson pentru că a convins-o să nu raporteze o agresiune sexuală poliţiei, ci mai degrabă să-l ierte pe agresor și susţine că 8 femei ar fi contactat-o pentru a-i povesti că Patterson le-a tratat în același mod plângerile legate de agresiunile suferite.

Ea povestește că, în întrevederea cu președintele seminarului, a fost tratată în așa fel, încât la final s-a simţit rușinată și vinovată și că Patterson a chestionat-o asupra violului folosind „întrebări pe care un pastor nu ar trebui să le pună niciodată unei femei”.

La întâlnirea anuală naţională din 2018, Convenţia Baptistă de Sud (CBS) a adoptat două rezoluţii, una care solicită acceptarea femeilor cu daruri spirituale în poziţii de conducere în cadrul bisericii și alta care condamnă abuzul în toate formele sale și încurajează victimele să obţină protecţie și sprijin, contactând autorităţile.

În februarie 2019, J.D. Greear, președintele CBS, a recunoscut problema abuzurilor sexuale din biserici și a promis măsuri în bisericile pe care le păstorește, după ce jurnaliștii au scos la lumină sute de acuzaţii la adresa liderilor sau pastorilor CBS pe perioada ultimelor două decenii. Mai multe detalii prezintă Eliza Vlădescu în articolul „Convenţia Baptistă de Sud ia primele măsuri în cazul abuzurilor sexuale”.

Campania online despre hărţuirea sexuală #Me Too a avut corespondentul ei în sânul bisericilor evanghelice – la 10 ani după ce a fost abuzată de un lider de tineret din biserica ei, Emily Joy și-a făcut publică povestea, iar, ca răspuns, mii de persoane și-au împărtășit experienţe similare. Această reacţie a determinat-o pe Joy și pe prietena ei Hannah Paasch să creeze mișcarea #Church Too.

Moslener caută fire de legătură între acest șir de abuzuri și cultura purităţii, susţinând că multe dintre victime au identificat în mișcarea pentru puritate sexuală un instrument de întărire a statutului secundar al femeii în cadrul bisericii și relaţiei maritale și de promovare a dublului standard moral.

Concluzia lui Moslener este că teologia purităţii a manipulat adesea o teologie nepotrivită și noţiuni învechite despre rolurile de conducere, subminând astfel temelia creștinismului autentic.

Mulţi dintre cei care condamnă mișcarea au părăsit deja bisericile din care făceau parte și au renegat idealul purităţii împreună cu metodele de promovare ale acestuia. În același timp, alţii, rămași fideli învăţăturii biblice și bisericii lor, au semnalat că totuși ceva este profund greșit în modul în care biserica a ales să transmită un mesaj 100% biblic.

Rușinea, ca pivot central al educaţiei sexuale

Linda Kay Klein, autoarea cărţii Pure: Inside the Evangelical Movement That Shamed a Generation of Young Women and How I Broke Free, a strâns timp de 12 ani mărturii ale prietenilor și cunoscuţilor implicaţi în mișcarea purităţii, descoperind că, în ciuda alegerilor diferite pe care le făcuseră în viaţă, femeile intervievate se luptau cu aceleași sentimente negative cu privire la sex. „În povestirile lor au revenit mereu aceleași teme. Am auzit despre rușine, frică, anxietate. (…) Multe dintre persoanele intervievate mi-au spus că rușinea le-a creat probleme profunde în căsnicie, în special în dormitor.”

Deși Klein spune că nu poate extrapola concluziile cărţii sale la o audienţă mai largă (bărbaţi, persoane din afara comunităţii evanghelice sau biserici de culoare), ea crede că rușinea este pecetea invizibilă pe care o poartă multe dintre femeile crescute în această cultură. Rușinea este sentimentul că este ceva rău cu tine, spre deosebire de vină, care se referă la apăsarea de a fi făcut ceva nepotrivit, explică Klein.

Alunecarea în spirala vinovăţiei și rușinii devine o parte a identităţii unei femei care a fost învăţată că responsabilitatea pentru puritate le aparţine aproape exclusiv fetelor – pentru că băieţii ar fi construiţi să fie mai slabi din acest punct de vedere – și a fost legată de un set de reguli foarte stricte cu privire la îmbrăcăminte sau întâlnirile romantice.

„Rușinea nu este sfială. Este senzaţia că nu ești demn, că ești nevrednic sau te simţi nevrednic în ochii altora, ceea ce ne face să ne deconectăm de noi înșine, de ceilalţi și – din ceea ce am văzut în interviurile mele – de Dumnezeu”, punctează Klein.

Citeste mai departe pe: semneletimpului.ro

Tags

Articole asemanatoare

Leave a Reply

Close