„Demnitatea la momentul morții este ceva ce ar trebui să ne preocupe pe toți” – a afirmat recent dr. Ben Carson. Totuși, de ce descrierea pe care o oferă neurochirurgul acestei demnități seamănă atât de mult cu eutanasia, pe care, altfel, o condamnă?
O declarație scurtă, postată recent pe pagina de Facebook a cunoscutului neurochirurg american, este aproape la fel de dificilă etic cum este dezbaterea la care a dorit să răspundă. Clipul video în care Carson, posibil candidat la prezidențialele Statelor Unite, își expune viziunea cu privire la ceea ce consideră a fi „o moarte demnă” a venit ca reacție la mărturia tulburătoare a unei tinere care a aflat recent că suferă de o formă galopantă și terminală de cancer cerebral.
Decizia lui Brittany
La scurt timp după ce s-a căsătorit, Brittany Maynard a început să aibă dureri de cap îngrozitoare. Nu a înțeles ce se întâmpla cu ea până la începutul acestui an, când, pe 1 ianuarie, a primit un diagnostic ferm, dar necruțător: glioblastom multiform, cea mai agresivă formă letală de cancer cerebral. Acest tip de cancer crește și se răspândește extrem de repede în alte prți ale creierului, iar studiile de până acum au arătat că puțini pacienți trăiesc mai mult de 3 ani, indiferent de tratamentul pe care îl urmează. Brittany a primit un prognostic și mai dur: 6 luni.
Tânăra de 29 de ani și-a propus însă să își încheie viața „înainte ca suferința ei să devină prea mare”. Ea s-a mutat din California în Oregon, unul dintre cele trei state americane care permit suicidul asistat și militează, folosindu-se de propria experiență, pentru legalizarea acestuia în America.
Opțiuni letale
Spre deosebire de un număr tot mai mare de țări europene, Statele Unite interzic eutanasia. Însă trei state – Oregon, Washington și Vermont – permit ceea ce se numește „suicidul asistat medical”. Acesta presupune ca medicul să prescrie medicamente letale, pe care pacientul suferind de o boală incurabilă le poate lua atunci când consideră el însuși că este cazul.
Legislația prevede ca rețeta să fie obținută pe baza unei cereri redactate personal de un pacient în fază terminală, rezident al statului respectiv, cerere care va fi repetată la 15 zile de la prima petiție, pentru a confirma că decizia este una fermă. Pacientul este apoi evaluat psihologic pentru a dovedi că este capabil să ia decizii medicale în privința propriei persoane. După ce aceste proceduri au fost îndeplinite, durează maximum 48 de ore până ce rețeta poate ajunge în mâinile pacientului.
Brittany s-a calificat după toate aceste criterii și a obținut medicamentele pe care le poate folosi dacă și când va considera că este cel mai bine. În clipul devenit viral zilele acestea pe rețelele sociale, ea mărturisește că s-a simțit foarte ușurată să știe că încă mai poate decide asupra propriei persoane și că va putea lua măsuri „înainte ca tumora să preia controlul asupra ei”.
„Medicii au căi”
Acesta este contextul în care dr. Ben Carson a afirmat că mai există o cale prin care bolnavii pot avea o moarte demnă fără să apeleze la suicidul asistat medical. „Din fericire”, a spus Carson, „medicii au deseori căi la care pot apela pentru a menține confortul oamenilor, alegând să nu trateze agresiv unele complicații ale bolii. Lucrul acesta este destul de diferit de suicidul asistat. Sunt două lucruri foarte diferite.”
Medicul a adăugat şi că acest tip de răspuns la criza unei boli terminale este practicat de ani de zile de neurologi. „Nu este ceva neobișnuit ca pacienților cu tumori cerebrale maligne neurochirurgii să le prescrie doze mari de steroizi, care le menține starea, după care, la cererea pacientului și a familiei, să le oprească brusc tratamentul, ceea ce determină inflamarea creierului bolnavului, care intră în comă și moare. Desigur, înainte să se întâmple acest lucru, pacienții sunt sedați. Iată o modalitate plină de compasiune prin care natura este lăsată să își urmeze cursul, evitându-se drumul lung și agonizant al unei morți chinuitoare, pe care nu și-o dorește nimeni”, explica neurochirurgul.
Activ / pasiv
Dacă, legal, metoda descrisă de doctorul Carson nu pune nicio problemă, din punct de vedere etic, ea nu poate evita un paradox. Tratamentul cu steroizi este unul intenționat săamelioreze durerile provocate de inflamarea creierului. Așa cum explica medicul, administrarea nu încetinește, ci în cel mai bun caz menține ritmul de avansare a bolii.
Însă atunci când este întrerupt, creierul percepe lipsa steroizilor ca pe un șoc, iar ritmul bolii este accelerat până la deces. Nu steroizii generează această accelerare, ci lipsa lor, prin urmare medicii nu pot fi acuzați că au administrat deliberat substanțe care au provocat moartea pacientului.
Paradoxul este că, deși moare din cauze naturale (boala lui îl ucide), pacientul ar fi trăit mai mult timp cu boala dacă medicii ar fi continuat să îi administreze steroizii.
Altfel spus, nu putem vorbi despre eutanasie activă, pentru că tehnic medicii nu acționează deliberat pentru a provoca moartea pacientului, însă putem vorbi despre eutanasie pasivă, pentru că pacientul moare fiindcă medicii nu au făcut ceea ce ar fi fost necesar pentru menținerea lui în viață. Aceeași dilemă o ridică și alte moduri de eutanasie pasivă, cum ar fi deconectarea de la aparate care mențin viața sau renunțarea la o operație care ar prelungi-o.
Unii medici consideră că există o diferență morală între a ucide și a lăsa să moară. Alții spun însă că această diferență este lipsită de sens, fiindcă a decide oprirea tratamentului este oricum un act deliberat, o acțiune în sine.
Rațiuni prozaice
Au mai existat și alte reacții la clipul lui Brittany. Câteva organizații care luptă împotriva suicidului asistat – Not Dead Yet, Second Thoughts și Disability Rights Education & Defense Fund – au venit cu argumente mult mai prozaice pentru care legiuitorii ar trebui să se opună eutanasiei, fie ea și pasivă. „Nu fiecare prognostic terminal este corect, uneori doctorii nu știu să furnizeze îngrijire paliativă de calitate și nu toată lumea are o familie iubitoare”, au spus organizațiile într-o declarație comună, emisă joia trecută.
Deși și-au exprimat compasiunea față de cazul lui Brittany, reprezentanții ONG-urilor au atras atenția asupra capcanei de a lua decizii care afectează întreaga societate, bazându-ne pe experiența unui singur individ. „Este important să nu ne uităm la situația unei singure persoane, ci să luăm în calcul toate persoanele care ar putea fi lezate de practicarea unei medicine proaste”, a atras atenția Marilyn Golden, analist expert în domeniul politicilor publice la Disability Rights Education and Defense Fund.
Pe lângă faptul că unii oameni pot pierde ani prețioși din viață, fiind diagnosticați greșit, Golden a adăugat și că, odată ce medicamentul a fost prescris, doar pacientul și familia lui au control asupra substanței, fără să mai fie nevoie de niciun martor. Iar lucrul acesta ar putea conduce la abuzuri, de pildă asupra bătrânilor vulnerabili. Însă aceste argumente nu sunt de tip final, ele sunt valabile până la găsirea unei soluții legale care să protejeze satisfăcător împotriva eventualelor abuzuri.
Încotro?
Dezbaterea rămâne cu încă suficiente întrebări deschise: dacă boala unui om îi provoacă modificări cognitive și de personalitate, îi răpește luciditatea și îi generează dureri halucinante, fără șanse de ameliorare, este moral ca medicii să încerce să îi prezerve existența? În ce fel mai este benefică o astfel de existență, și pentru pacient și/sau pentru cei din jurul lui? Mai putem considera crimă lipsa efortului de a proteja o astfel de viață? Nu ar fi mai corect să considerăm că omul a murit atunci când boala i-a distrus luciditatea și integritatea fizică? Și nu ar fi mai bine ca resursele de timp și bani investiți în prelungirea vieții unui astfel de bolnav să fie redirecționate pacienților care au potențialul de a se redresa?
Pe de altă parte, cazurile extreme și rare ale unor oameni care și-au pierdut aproape orice autonomie, dar au continuat să se agațe de viață te fac să te gândești că existența rămâne valoroasă chiar și în circumstanțe inimaginabil de crunte, dacă ai mentalul potrivit. Și atunci nu ar fi mai bine să faci tot posibilul pentru asigurarea unei astfel de atitudini, decât pentru a încheia socotelile cu viața? Însă, din nou, există garanții că este legitim să aștepți o astfel de reușită, indiferent de circumtanțe?
În practica medicală, timpul și durerea sunt neînduplecate cu ipotezele etice ale ambelor părți. Pentru medici, eutanasia nu poate rămâne o dilemă, pentru că profesia îi obligă la un răspuns. El nu va fi însă unul ușor de obținut și foarte probabil îi va fi imposibil să satisfacă simultan cerințele ambelor tabere.
