Unele păcate au „devenit” atât de mici sau minore încât nu mai atrag atenția în niciun fel. Le acceptăm, îmbrățișându-le ca și cum fac parte din ordinea firească a lucrurilor.
În ultimul timp, presa internațională s-a oprit asupra unui caz care generează sentimente oscilante. Un amestec de indignare și milă este creat ca urmare a readucerii în memoria publică a unei orori istorice peste care s-a așternut între timp uitarea. Atunci când pe umerii cuiva stă responsabilitatea a 300.000 de vieți umane irosite este greu de găsit circumstanțe atenuante. Aceasta este situația lui Oskar Groning, cunoscut drept „contabilul de la Auschwitz“. Acum are 93 de ani, o vârstă la care unii ar putea să fie mai indulgenți cu privire la istoria tinereții sale. În cadrul procesului care se derulează în momentul de față în Germania, Groning a declarat că rolul său la Auschwitz era doar să numere banii confiscați de la deținuți. Nu neagă că a asistat la ucideri în masă, dar nu recunoaște că ar fi participat direct la genocid.
Spre deosebire de un alt criminal de război precum Adolf Eichmann, care, prin refuzul său de a-și recunoaște vinovăția, a determinat-o pe Hanne Arendt să vorbească de „banalitatea răului“, Groning pare să fie ceva mai predispus la remușcări. Dar nu prea mult. „Cer iertare. Sunt vinovat moral, însă dacă sunt vinovat în termeni penali, asta va trebui să decideți dumneavoastră“, le-a spus fostul ofițer SS judecătorilor. Admite, prin urmare, o vinovăție morală ca rezultat al faptului că a executat ordinele superiorilor. Cu alte cuvinte, este vinovat și nu prea. Vorbind în termeni teologici, a păcătuit, dar nu prea mult.
Păcate și ierarhii
Păstrând proporțiile, aceasta este de fapt o atitudine generalizată în societate. Predispoziția spre o ierarhizare a vinovățiilor ne face să ne acomodăm conștiința cu unele păcate pe care nu le considerăm atât de grave precum altele și pe care le putem justifica prin faptul că am fost supuși presiunii sau prin acreditarea ideii că toată lumea face acel lucru. Astfel putem, fără eforturi intense, să trăim o viață dublă, mascată de o moralitate de suprafață. Uneori, nici nu mai suntem capabili să descifrăm mecanismul de funcționare a sinelui.
Pe acest fond, este relativ simplu să părem „oameni de treabă“, chiar foarte religioși, cu potențial crescut de justificare a propriilor noastre derapaje. Și ce ne este cel mai la îndemână dacă nu desemnarea altora ca vinovați? Eichmann, prin 1960, sau Groning, în prezent, au demonstrat că poate fi minimalizat un rău săvârșit, indiferent de cât de groaznic este, îndreptând degetul acuzator în altă parte.
Păcatul nostru cel de toate zilele
Admițând că a asistat pasiv (deși a făcut mai mult de atât), Groning este vinovat. El și mulți alții asemenea lui au încurajat un sistem de exterminare prin lipsa lor de rezistență. Au preferat tăcerea și anihilarea conștiinței. Ar fi ceea ce în teologie se numește păcatul prin omisiune. În privința criminalilor de război lucrurile sunt destul de clare. Vinovăția acestora a fost stabilită cu decenii în urmă de tribunalul internațional de la Nurenberg.
Mai dificil de abordat este o altă față a vinovăției umane. Nu se simte aceeași fermitate de condamnare în privința unei sumedenii de „păcate mici“, tolerabile din punct de vedere social, cu care conviețuim. Unul dintre acestea este abordat de pastorul Jason Todd pe site-ul Relevant Magazine. În opinia lui, păcatul pe care îl invocă este atât de ignorat, încât a devenit uriaș prin efectele sale. Chiar și biserica îl trece adeseori cu vederea. Se numește lăcomie. Avem tendința să ne gândim la această trăsătură a ființei umane ca la o formă de exces manifestată în alimentație.
În opinia pastorului, lăcomia ne este mult mai familiară decât suntem dispuși să recunoaștem. „Aceasta survine odată cu nemulțumirea față de ceea ce ai în farfurie, în patul conjugal sau în contul bancar. Pentru că nu sunt mulțumit cu partea mea, atunci caut o porție mai mare. Dar, pentru că fiecare porție este o parte finită a unui întreg finit, urmăresc în mod constant un exces care nu poate satisface.“
În consecință, chiar și creștinii au căzut în ceea ce Todd numește „boala din proverbe“. Este vorba despre un text biblic din cartea Proverbelor (Prov. 30:15), care se referă la o lipitoare care are două fete și care permanent cere „Dă! Dă!“. Așa îi percepe Todd și pe creștinii care vorbesc despre lucrurile cerești, dar tânjesc după cele pământești.
Spre ce îndreptăm degetul acuzator?
„Visul american“, într-o formă sau alta, a devenit parte integrantă a societății globale. Case mari, mașini noi, conturi bancare cu multe cifre au devenit un deziderat comun. Despre aceasta vorbește și Jeremy Bridges, autor al unor bestsell-uri importante, care face trimitere la așa numitele „păcate respectabile“. Este vorba de aceeași atitudine de acomodare cu greșeli pe care Biblia le condamnă în mod explicit, dar pe care creștinii au învățat să le tolereze. Și el, asemenea lui Todd, pune în tandem nemulțumirea cu lăcomia, apreciind că acestea dețin un rol erodant în viața oricărei ființe umane.
Tot ceea ce distruge ființa umană este un rău în sine, indiferent că se face frontal sau subversiv. Cert este că „vulpile cele mici strică via“, oricât de „securizată“ ar fi aceasta. Prin această expresie, Cântarea Cântărilor demască definitiv orice tentativă a ființei umane de a privi acuzator doar la viciile sau erorile capitale.
